Ce sunt fructele de jujube uscate
Sunt fructele întregi, uscate, ale arbustului Ziziphus jujuba, din familia Rhamnaceae. În punga asta intră un singur lucru, trecut ca atare pe etichetă: fructe de jujube cu sâmburi. Fără zahăr adăugat, fără ulei de acoperire, fără conservanți și fără sirop. Zaharurile din tabelul nutrițional, 52,5 g la 100 g, sunt cele natural prezente în fruct, concentrate prin uscare.
Proaspăt, fructul e verde spre roșu, de mărimea unei prune mici, cu miez alb și crocant, ca un măr. Prin uscare pielița se zbârcește și se închide la culoare, iar miezul devine moale și lipicios. Forma finală seamănă cu o curmală mică, roșu-brună, iar de aici vine și numele românesc cel mai răspândit.
În limba română fructul are cel puțin trei nume care circulă în paralel: jujube (după denumirea internațională), curmale chinezești și curmale roșii. Toate trei se referă la aceeași specie. Numele de „curmală” e o comparație de aspect, nu o înrudire botanică: curmalul propriu-zis e un palmier, iar jujube e un arbust dintr-o familie complet diferită.
Merită lămurită și o a doua confuzie, fiindcă apare des în căutări. Ziziphus jujuba nu e același lucru cu sălcioara, cunoscută în Dobrogea drept măslin dobrogean, care este Elaeagnus angustifolia, din familia Elaeagnaceae. Sunt două plante diferite, cu fructe diferite: sălcioara face fructe făinoase, gălbui-argintii, iar jujube face fructe roșii, cu pieliță lucioasă.
Fiecare fruct are un sâmbure alungit și tare în mijloc, ca o măslină sau ca o cireașă. Fructele nu sunt scoase de sâmburi, iar asta e menționat și pe ambalaj. Se mănâncă în jurul sâmburelui, care se scuipă la final. Sâmburele e neted, cu vârfurile ascuțite, și iese ușor dacă fructul e moale.
Arbustul crește până la opt sau zece metri, e spinos și suportă bine seceta și frigul, motiv pentru care s-a răspândit din Asia în bazinul mediteraneean și, în ultimii ani, și în sudul României. Pomii se găsesc de vânzare la pepiniere, iar o bună parte din căutările pentru cuvântul jujube sunt de fapt căutări de puieți. Pagina asta e despre fruct, nu despre pom.
Recoltarea se face toamna, când fructul trece din verde în roșu-maroniu și începe a se zbârci singur pe ramură. O parte din producție se culege devreme, pentru consum proaspăt, iar restul rămâne pe ramură până se usucă parțial, fiindcă tocmai forma uscată e cea care se păstrează și se transportă. De aceea fructul se găsește aproape tot anul în formă uscată și doar câteva săptămâni în formă proaspătă.
La cumpărare, fructele bune sunt roșu-brune spre maro închis, cu pielița zbârcită uniform și lucioasă, moi la apăsare, fără crăpături adânci și fără miros acru. O pojghiță albicioasă pe suprafață poate fi zahăr cristalizat, ceea ce e normal la un fruct uscat cu mult zahăr natural, dar dacă e pufoasă și neuniformă e mucegai și fructul se aruncă. Fructele foarte tari, ca lemnul, au fost uscate prea mult și rămân tari și după înmuiere.
La 100 g, fructele au 288 kcal, 4,3 g fibre, 5,3 g proteine, 0,4 g grăsimi și 0,28 g sare. Cele 4,3 g fibre trec pragul de 3 g de la care legislația europeană permite mențiunea sursă de fibre, iar cele 0,4 g grăsimi le încadrează la conținut scăzut de grăsimi. Cele 288 kcal sunt însă o valoare obișnuită de fruct uscat, nu una mică; orice fruct din care se scoate apa își concentrează și zaharurile, și caloriile.
